La mulți ani, Matei.
Călătoria ta, încă, este la început.

Dar sper că îți vei aminti mereu de forța începuturilor.

Cu dragoste,
tata
______

“Dragul meu Matei,
Nu te-ai născut încă, dar exişti, mic animăluţ, în burtica mamei tale şi în sufletele noastre, ale celor care te-am conceput.
Şi ai şi un nume!

Fără să îţi începi încă existenţa terestră, exişti prin tine puţin şi prin noi mult. Ne-ai schimbat vieţile…
Totul capătă acum alte valenţe, alte culori…

Parcă şi alte sunete.
Sistemul de valori s-a schimbat. Datorită ţie, şi tu nici măcar nu ştii sensul real al cuvintelor pe care le scriu acum, emoţionat, pentru tine. Înţelegi doar tonurile. Dragul meu copil, fără să ştii, noi îţi pregătim o viaţă. Camera ta, camerele tale, hăinuţele, naşii, contactul tău cu lumea exterioară depinzând, dragul nostru, doar de noi… Deocamdată.

Îţi pregătim o viaţă cum poate noi nu am avut. Dar pe care o considerăm, în mintea noastră şi mai ales în sufletul nostru, ca fiind perfectă pentru tine. Acum îţi pregătim animăluţele cu care vei învăţa să creşti. Azi s-au născut cinci ieduţi, dintre care, două perechi de gemeni.
Dar ceea ce vreau să încep să îţi povestesc, Matei, este ceva ce vei înţelege cu adevărat mult mai târziu. Mult, mult mai târziu, când probabil că personajele despre care vom vorbi nu vor mai fi demult…

Poate nici cel care îţi scrie nu va mai fi. Dar vor rămâne urmele trecerii prin viaţă a tuturor acestor vieţuitoare prin tine, care trebuie să duci mai departe ceea ce Dumnezeu îţi va lăsa ca şi moştenire.

A fost odată, Matei, un căluţ. Ce e acela un căluţ? Da, nu ştii, pentru că deocamdată tu nu vezi. Dar auzi bine. Şi simţi şi mai bine.
Căluţul este un animăluţ care are patru picioare cu copite, două urechi drepte şi un cap mare şi frumos – sigur nu aşa frumos ca al tău – şi doi ochi prin care vei reuşi să îţi vezi propriul suflet.

Se spune că, atunci când te uiţi în ochii unui căluţ, vezi din reacţiile lui cum eşti tu: bun, rău, slab sau puternic… Şi, cel mai ciudat, dragul meu copil încă nenăscut, căluţul este acel animal care are sufletul la fel ca al tău, inocent şi sperios, cald şi timid, iubitor şi emotiv.
Gata să primească puţin şi să ofere foarte mult. Tatăl tău îţi pregătește, pentru când te vei naşte, mai mulţi căluţi de la care să înveţi ce este iubirea şi dăruirea, munca cinstită făcută cu drag şi eleganţă în orice situaţie. Dar să încep povestea.

A fost odată un căluţ – acum şi tu ştii ce e acela un căluţ. Pe acest căluţ îl chema Othello. Era mic, avea doar un an şi încă trăia lângă mama lui, o iapă foarte frumoasă, care fusese de multe ori campioană de sărituri. Mama lui avea tot timpul grijă de el. Îl învăţa să mănânce, să se joace, să sară, să fie atent la tot ceea ce îl înconjoară, să aleagă fânul bun de cel uscat şi plin de praf şi multe alte lucruri utile pentru lumea lor, a căluţilor.

Ei vorbesc altfel decât noi, oamenii. Au altă limbă. Se numeşte nechezat. Aşa se înţeleg şi dacă eşti atent, dragă copile, vei putea să o desluşeşti cu uşurinţă. Ai să auzi de multe ori între oameni că animalele sunt necuvântătoare. Unele da. Caii însă, nu.
Ei vorbesc, trebuie doar să vrea să îţi vorbească şi tu să vrei să înţelegi, şi atunci nu va fi niciun fel de problemă să vă înţelegeţi.

Eiiiii, şi Othello al nostru, la vârsta de 1 an, credea că tot ceea ce a învăţat de la mama lui îi era suficient pentru a putea să fie independent şi să înceapă, de unul singur, să exploreze lumea.

Şi atunci când mama lui se antrena pentru concursurile la care participa, Othello era supărat că nu stă destul cu el, că există cineva care stătea în mod ciudat pe spatele ei, şi care tot timpul o împungea cu nişte pinteni mari. Atunci, Othello şi-a jurat ca niciodata să nu se lase încălecat şi niciodată să nu asculte de omul acela de deasupra.

Trec anii, mama lui Othello câştiga competiţii după competiţii, iar Othello face deja patru ani, vârstă la care, mare de-acum, mai mare fizic decât mama sa, trebuie să înveţe să sară obstacole.

Şi atunci, amintindu-şi juramântul făcut, Othello refuza să înveţe, să se supună, suparându-i, rând pe rând, pe oamenii care încercau să îl înveţe. Mama lui fiind acum departe, la competiţii şi având deja un alt copil, nu mai avea aşa de mult timp să se ocupe de el, şi Othello, singur şi puternic, nu dorea să facă nimic.

Azi aşa, mâine aşa, în cele din urmă după ce oamenii care nu mai aveau răbdare îl împungeau din ce în ce mai tare cu pintenii aceia mari şi îl ardeau cu cravaşa pe fund, iar el aproape că nu mai simţea durerea. Din nou a trecut timpul şi Othello a ajuns să aibă 6 ani, o vârstă la care alţi căluţi deja participaseră la competiţii, aveau haine şi şei frumoase, aveau îngrijitor propriu, tain de ovăz, zahăr.

Othello vedea toate acestea şi nu înţelegea de ce ei aveau de toate şi el primea o raţie simplă de fân cam uscat pe zi şi nişte apa. Încetul cu încetul i-au crescut coama, coada, părul, nimeni nu îl mai tundea şi nu îl mai ţesăla. Ajunsese să fie atât de sălbatic, încât atunci când cineva intra în boxa lui, ultima din grajd, cu cea mai puţina lumină, să se întoarcă cu spatele şi să încerce să-l lovească pe cel ce se îndura să facă curat. Într-o zi,în grajd se auziră zgomte mai puternice şi un om îmbrăcat destul de ciudat, cu o căciulă mare pe cap, cu câţiva dinţi lipsă şi o ţigară ce mirosea foarte urât se apropie împreună cu unul dintre îngrijitori de grajdul lui Othello.

Othello atenţionează printr-un fornăit că el are un jurământ de ţinut şi nu se va lăsa supus de niciun om, şi apoi, aşa cum îi era felul, se întoarce cu spatele, spre a lovi cu picioarele. Omul cu căciulă intră cu curaj în grajd, îl ia de căpastrul vechi pe căluţul nostru, îl ademeneşte cu o găleată de ovăz de care el nu mai văzuse de când era mic, şi reuşeşte să îi pună zăbala. Atunci, cu o smucitură puternică, omul cu căciulă reuşeşte să îl facă pe Othello să simtă cum durerea îi cuprinde tot capul. Îşi dă seama că nu are încotro şi nu poate decât să se supună omului ciudat cu ţigara urât mirositoare şi câţiva dinţi lipsă.

Omul îl ia afară şi, până să se dezmeticească Othello, ai cărui ochi nu mai erau obişnuiţi cu lumina zilei, era deja suit într-o maşină de transportat porci şi motorul se auzea cum hurducăne pe strada plină de bolovani.

Ajuns la destinaţie, omul cu căciulă îl coboară pe Othello, acum speriat de-a binelea, şi îl bagă într-un ţarc cu gard înalt şi cu un acoperiş rupt, fără pereţi. Apoi, cu un zâmbet ştirb,îi aplică o palmă pe crupă, de parcă o lopată a venit din cer. Pe jos se aflau câteva smocuri de iarbă şi o mică baltă de apă. Othello mănâncă iarba şi bea din apa mocirlită. Viaţa sa începea să nu mai arate nici măcar aşa cum era obişnuit.

Deodată, se aude un nechezat slab ce venea dintr-o cămăruţă aflată la doi paşi de locul său. De acolo scoate capul printr-o fereastră fără geamuri un cal mic, cu părul smotocit şi ochii băgaţi în orbite, cu coama plină de ciulini. Oftează şi apoi, trist, îşi trage capul lent înapoi. Vine noaptea. Fără să doarmă deloc, Othello veghează, aşteptând cu sufletul la gură adoua zi. Nici nu se face ziuă şi omul cu căciulă, mirosind a ţigară, îşi face apariţia, cu încă doi prieteni, unul foarte înalt cu un bici în mână şi unul foarte gras, cu o funie mare.

Othello necheză ameninţător şi între ei începe o luptă care până la urmă se soldează cu înfrângerea calului încăpăţânat.

Othello este acum, după 10 zile de chin, lângă calul cu ochii adânciţi în orbite, tragând un car mare cu lemne. Este a doua zi când e nevoit să facă o muncă cu care nu era nici pe departe obişnuit.

Dar nu avea încotro. Durerea era prea mare. Mai mare decât oboseala şi durerea de muşchi pe care o avea, care nu îl lăsa aproape să se mişte. Dar nu avea cum să spună nimic. Nimeni nu îl asculta. Mânca pe unde apuca, bea apa din baltă, nu era spălat, nu era ţesălat.

Într-un an, Othello ajunsese doar piele şi os. Într-o zi, amintindu-şi de frumoasele sărituri pe care mama sa le făcea, şi profitând de un moment de neatenţie a omului gras, care acum încerca să îl lege ca să pască în jurul unei ierbi aproape uscate, pe marginea drumului, smulge funia şi fuge cu toate puterile, sperând că fuga s aîl va face să scape de tot ceea ce era urât în viaţa sa.

Cu ultimele puteri, sare gardul aflat în faţa sa, un gard de aproape doi metri, şi reuşeşte să alerge mult, mult, cu lacrimi în ochi, imaginându-şi că, la capătul drumului, va da de mama sa.

Când nu mai poate, se opreşte lângă o casă mare, cu pajişte frumoasă în faţă şi o fetişcană care călărea pe un cal alb pe ea.
Totul părea că este ca într-un vis.

Când fata îl vede pe Othello, coboară de pe calul său şi încet, cu imitarea unui nechezat ce amintea de pântecul mamei sale, se apropie şi reuşeşte, ciudat, să îl atingă. Othello se simţea brusc ocrotit.

Din spate, însă, se aude hurducăind o maşină şi mirosul de ţigară se simte deja. Othello se deplasează câţiva paşi în spatele fetei, implorând parcă ajutorul. Din maşină, se apropie, scuipând, omul gras, cu braţele desfăcute, şi omul cu căciulă.
Cu o găleată de ovăz în mână şi cu o frânghie ascunsă la spate.

Othello se retrage uşor, dar şansele sale erau foarte mici. Aşa că omul gras reuşeşte să îi pună frânghia şi tot visul său începe să se stingă. Din casă se aude o voce puternică de bărbat. Tatăl fetei, un domn distins mirosind a flori, se apropie şi vorbeşte fără să gesticuleze şi zâmbind permanent cu omul cucăciulă.

Apoi, pune mâna în buzunar şi îi dă acestuia câteva hârtii.
Banii, scumpul meu copil, sunt acel lucru care te poate face să îţi pierzi inocenţa, dacă nu eşti atent.
Să ţii minte de la tata asta, dragul meu.

Maşina de porci cu omul cu căciulă şi cu omul gras pleacă, Othello rămânând înmărmurit în spatele fetei, alături de iapa albă cu care începe să se adulmece.

Othello are acum 10 ani. De 1 an, a început să participe la competiţii de dresaj cu fata sa, pe care cu mare bucurie o acceptă acum pe spatele său, este îngrijit şi are haine, mănâncă ovăz şi este permanent pieptănat.

În plus, de câteva ori se întâlneşte cu mama sa, care chiar dacă a îmbătrânit, încă reuşeşte să câştige competiţii. Şi totul se încheie cu faptul că Othello, acum, de câte ori simte miros de ţigară tresare şi nechează temător, cu gândul la carul plin de lemne pe care trebuie să îl ducă…
Dragul meu Matei, fiecare dintre noi, animale sau oameni, avem o misiune pe care trebuie să o îndeplinim… chiar dacă uneori e grea, chiar dacă poate nu întotdeauna ne place, chiar dacă a sta şi a nu face nimic poate părea câteodată o bucurie…

Matei, Othello acum e mare, a fost de multe ori campion şi a lăsat, pentru cei care vor să îngrijească şi ei cai, un testament.

Te rog să îl citeşti, fiul meu, şi să îl spui tuturor, atunci când vei avea ocazia:
„Adresez această rugăciune ţie, stăpânul meu. Hrăneşte-mă şi dă-mi de băut. După ce am terminat lucrul, dă-mi un grajd curat, uscat care să mă pună la adăpostul vânturilor.

Vorbeşte-mi şi mângâie-mă ca să pot lucra cu voie bună. Nu mă bate cu biciul când plecăm de acasă şi nu trage din hăţuri când mergem la vale.

Când ţi se pare că nu înţeleg, nu mă bate. Cercetează mai bine hăţurile, spre a te asigura că sunt în ordine şi uită-te ca potcoavele să nu-mi rănească picioarele. Dacă nu vreau să mănânc, uită-te îngura mea; se poate ca o rană sau ulcer să mă împiedice să mestec.

Nu-mi tăia coada, căci este singura armă pentru apărare contra muştelor chinuitoare.

În fine, bunul meu stăpân, când bătrâneţile mă vor face neputincios, nu mă osândi să mor de foame, sau să mă laşi să mă omoare vreun cartuş crud. Omoară-mă fără să mă faci să sufăr, şi Dumnezeu te va răsplăti. Te rog să mă ierţi că-ţi fac această umilă cerere, în numele Celui ce s-a născut într-o iesle”.

______
__ Calul Magazin | Anul III. Nr 16 | An 2013