Aţi ales pentru deschiderea stagiunii 2014-2015, o producţie cu totul deosebită – La Traviata, montată de Paul Curran cu o distribuţie de excepţie şi cu un dirijor de numai 22 de ani. Care a fost impactul pe care acest spectacol l-a adus Operei Naţionale şi mai ales asupra românilor?

Răzvan Ioan Dincă: Asupra românilor, adică în special asupra publicului spectator din Bucureşti, impactul a fost unul foarte bun pentru că primele patru spectacole s-au vândut foarte repede, singurele locuri libere rămase fiind din partea celor care au fost invitaţi într-un fel sau altul şi nu care nu au onorat invitaţiile. Dar în ceea ce îi priveşte pe spectatorii noștri cărora ne adresăm de fiecare dată, aceia care plătesc din puţinul pe care îl au sau din multul pe care îl au, biletul la Operă, aceștia au venit într-un număr foarte mare, am dat şi bilete în picioare la reprezentaţiile care au avut loc până acum. Este un spectacol proaspăt, realizat de o echipă deosebită şi care are succes mare de public. Este adevărat că se întâmplă acum într-o sală cu o acustică mult îmbunătăţită în urma acestor lucrări de reabilitare, o sală care arată bine, iar la pupitru se află un dirijor care, deşi are 22 de ani, este un dirijor de geniu, care ştie să coordoneze artistic ansamblurile muzicale şi soliştii.

La Traviata este un spectacol care se cere în continuare şi care, deşi m-aţi întrebat doar despre publicul din România, este solicitat pentru a fi cumpărat de două importante Opere din Statele Unite, Opera Philadelphia şi Dallas Opera, ceea ce este un lucru absolut fabulos pentru noi, începem să exportăm spectacole, înseamnă că începem să creştem produsul intern brut al ţării cu ceva.

 

Până acum şi-au anunţat prezenţa doi dintre regizorii foarte cunoscuţi de pe marile scene din Europa: Paul Curran şi Graham Vick. Reprezintă România o ţară de interes pentru artiştii consacraţi: coregrafi şi regizori internaţionali?

Răzvan Ioan Dincă: Dacă există un interes în ceea ce priveşte Opera Naţională București pentru regizori sau pentru coregrafi, pot să vă spun că da, există un interes, deschizând apetitul prin producţii de succes cum ar fi Rigoletto a lui Stephen Barlow, cum este Paul Curran, care a pus în scenă recent La Traviata, sau cum urmează să fie Graham Vick cu Falstaff. De altfel, Graham Vick a fost recent la București pentru a prezenta viziunea regizorală și scenografică a spectacolului care a avut premiera în luna februarie la Opera Națională București. Normal că în lumea mică, dar mare a Operei, lucrurile astea se aud repede şi câtă vreme noi am oferit libertate de creaţie acestor mari artişti, ei sunt interesaţi să vină aici. Dacă îmbini cele două aspecte: condiţiile de lucru, adică să aibă ce le trebuie la dispoziţia lor profesional, combinate cu o remunerație decentă şi totodată cu oferirea libertăţii de creaţie, interesul creşte în mod substanţial.

Iar în ceea ce priveşte coregrafii, aceştia vor veni şi în baza faptului că Johan Koborg este acum coordonatorul Companiei de Balet. Johan Kobborg este un extraordinar balerin şi un foarte bun coregraf, iar ei vor veni la invitaţia sa. Deja acești coregrafi importanți încep să vină, iar trupa noastră de balet capătă anvergura unei trupe de balet de talie internaţională şi prin faptul că o mare parte din aceasta este formată din balerini de pe întreg mapamondul, dar şi datorită faptului că această trupă întotdeauna a avut mari valori şi va avea în continuare. Deschiderea internaţională reprezintă un lucru esențial. Nu e de ajuns să inviți un regizor sau un coregraf, e foarte important să arăţi că esti dispus la colaborare internaţională cu instituţiile similare sau nu din lume. Spun sau nu pentru că, spre exemplu, vom face anul viitor o coproducţie cu un festival important de Operă, deci nu e o instituţie pur şi simplu, dar până la urmă ne-am definit scopul. Totodată sunt foarte interesaţi şi regizorii să monteze spectacole în care şansa de a fi văzuţi, nu numai la Bucureşti dar şi în alte părţi, creşte. Adică în momentul în care faci coproducţii, interesul lor este să prezinte spectacolul în cât mai multe locuri pentru a le creşte, sau a le stabiliza notorietatea, pentru a fi cât mai cunoscuţi, pentru a arăta până la urmă produsul lor artistic acolo unde trebuie.

Opera în lumina aceasta este un pic de business. Întrebarea dvs. are în spate această conotaţie. Este o afacere culturală, o afacere în care se rulează sume importante de bani în ceea ce priveşte punerea în scenă a unor spectacole, respectiv circulaţia lor internaţională. De ce se întâmplă acest lucru? Nu numai pentru faptul că Opera conţine cei mai mulţi protagonişti dintre toate genurile muzicale, ci şi pentru că este un gen care are extraordinară priză la foarte multă lume. Nu există sală de Operă care să aibă mai puțin de o mie de persoane. Se joacă minim cinci-șase spectacole pe săptămână. Asta înseamnă că 5.000, 6.000 de oameni vin la teatru într-o săptămână, adică aproximativ 20.000 de persoane care vin pe lună câteodată la teatru. Faceţi un calcul, într-o stagiune întreagă, adica în 10 luni de zile, ar putea însemna 150.000, 200.000, 300.000 de persoane. Vorbim de un tip de impact major şi din acest motiv acest business cultural are succesul scontat şi, în acelaşi timp, este şi o formulă extraordinară, nu de educare căci nu cred în că acest acesta este neapărat rolul Operei, ci de acces la o zonă spirituală ce poate fi transmisă prin muzică şi prin spectacol de foarte bună calitate.

Nu este de ajuns să asculţi un CD acasă, dar cred că relaţia director-spectator-public contează foarte mult în contextul acesta şi că omul care a pus haine altfel decât când vine la Operă, se îmbracă în nişte haine spirituale când percepe spectacolul de operă şi pleacă cu ele şi acasă. Chiar dacă ele nu sunt imediat vizibile, chiar dacă vecina nu va observa că el a fost la Operă, se va simţi în decursul unui timp că acel om a crescut un pic din punct de vedere spiritual.