My Fair Lady

Premisa

Covent Garden ca grădină botanică ilustrată. O rotondă de teatru elisabetan, pictată cu frunze și flori în tuș alb-negru. Costumele evocă anii ’50, dar decorul nu e de nicăieri — e o metaforă desenată pentru Londra lui Shaw. My Fair Lady, citită ca o fabulă despre limbaj, clasă socială și autonomie.

Note de regie — Un Pygmalion desenat

Pygmalion al lui Shaw e, în esență, o piesă despre acces — cine poate intra în ce cameră, cine poate vorbi cu cine, cine poate deveni cine. Musicalul lui Lerner & Loewe păstrează arhitectura. Am vrut ca scenografia să reflecte asta: o rotondă, 360°, un spațiu de observație în care cei de sus privesc la cei de jos, iar Eliza trebuie să urce.

Toate suprafețele — pereții, podeaua, plafonul — sunt acoperite cu desene de frunze și flori în alb-negru. Nu un decor realist al Londrei. O ilustrație. Un herbar. Lumea în care trăiesc personajele e, literalmente, o pagină de carte. Costumele aduc culoarea: rochiile de la Ascot, rochia roșie a Elizei la bal, costumele florale ale negustorilor din Covent Garden.

Momentul transformării — când Eliza apare, la bal, în rochia roșie — nu e doar o schimbare de ținută. E o explozie cromatică într-o pagină desenată. Roșul pe alb-negru. O imagine care spune povestea.